Mădăraş

Lăsând în urmă strâmtoarea Racu la Muntele Bogát, prima aşezare este satul Mădăraş. Localnicii asociază originea denumirii satului cu trecutul lor de şoimari. Forma aşezării este circulară, fiind o aşezare  de tip „iurtă”, care are o tradiţie străveche.

Este foarte probabil, că trecutul satului a fost marcat de olărit, deoarece şi astăzi este răspândită printre oamenii din împrejurimi zicala: ”Acest sat este Mădăraş, unde chiar şi preotul este olar.” Lutul de bună calitate care se găseşte în apropierea localităţii a servit profesiei de olar deja în evul mediu timpuriu. Aici s-au realizat de-a lungul mai multor  secole vasele de ceramică ale ceramicii de la Mădăraş, din care mai multe sute de mii au fost duse în toate direcţiile, nu numai de către olarii din sat, dar şi de căruţaşii din localităţile învecinate.

Motivul pentru care în registrul pentru plata zecimilor papale din anul 1567 satul Mădăraş figurează cu numai 30 de porţi este faptul că cealaltă parte a populaţiei a fost constituită de mineri, care erau scutiţi de obligaţia de plată a impozitelor. ”Faptul că, datorită privilegiilor sale, satul Mădăraş dispunea de drept de autoconducere se poate deduce şi din faptul că satul a trimis un sol la adunarea naţională din 1585.” scrie Orbán Balázs. Minele satului Mădăraş erau în posesia principatului. Pe lângă forjele satului, printre datele istorice sunt amintite de multe ori şi mine de mercur. Din cronica lui Borsos Tamás aflăm că mare parte din mercurul de la Mădăraş a ajuns la Constantinopol. Însuşi principii au făcut comerţ cu acesta, iar Porta otomană s-a dovedit un bun partener de afaceri. Astăzi, în zona izvorului pârâului Mădăraşul Mare abia se mai văd urmele minelor de mercur, şi chiar şi cele mai noi cercetări au arătat numai zăcăminte de mercur în cantităţi mici.

Resursa neexploatată a satului Mădăraş, apa minerală termală, a ieşit la suprafaţă în mai multe locuri în sat şi în apropierea acestuia. Valea pârâului Mădăraşul Mare este un loc demn de paleta unui pictor, un paradis al vânătorilor şi al pescarilor. Pe pârâul cu debit mare şi curs rapid, în cel de-al treilea deceniu al secolului XX. funcţionau 32 de fierăstraie acţionate de apă. Această perioadă a reprezentat epoca de glorie a exploatării forestiere de la Mădăraş.

Astăzi localitatea poate fi considerată deja o atracţie turistică. Drumul de exploatare forestieră de-a lungul pârâului Mădăraş este în acelaşi timp şi un traseu turistic marcat cu o cruce albastră, care duce prin şaua Fertău către Ivóşi Zetea. Prin valea pârâului Szökő, ornată cu mici cascade, urmând marcajele cu triunghiuri albastre, se poate ajunge la vârful Harghita Mădăraş sau la cabana de pe cealaltă parte.

Aşezarea a devenit independentă din punct de vedere administrativ din luna aprilie a anului 2002, înainte de această dată făcând parte din comuna Dăneşti. La început nu a avut o biserică cu preot, prin urmare a aparţinut la parohia ”Nagyboldogasszony” (Adormirea Maicii Domnului), de care s-a desprins în 1742 şi de atunci funcţionează ca parohie individuală. Principalul motiv al separării a fost faptul că satul Mădăraş deţinea deja o biserică din anii 1500. Oamenii de la Mădăraş au muncit foarte mult pentru obţinerea formei actuale a bisericii lor. Lucrările de construcţie au fost începute în 1796 şi au fost terminate până în 1802. Totuşi, acest an nu poate fi considerat anul terminării lucrărilor, deoarece au apărut numeroase greutăţi, probleme. Acestea au încercat comunitatea atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Sfinţirea bisericii a avut loc la data de 28 ianuarie 1828. Hramul bisericii este sărbătorit la data de 29 iunie, ziua sfinţilor Petru şi Paul.

Puţini oameni din împrejurimi ştiu, că în apropierea satului, de-a lungul drumului care duce spre Harghita, se află o capelă. Această capelă are o istorie foarte lungă, însă forma actuală a acesteia este destul de recentă.